Reorientarea consumatorilor către bunurile de strictă necesitate, schimbarea obiceiurilor de cumpărare, modificarea atitudinii faţă de economisire sunt doar câţiva factori ce determină schimbări de strategie pentru marii producători industriali. Managementul stocurilor, inclusiv al celor legate de resurse energetice, se adaptează la noile realităţi. Managementul energetic pune accent pe eficienţa costurilor şi pe reducerea consumului. Cu alte cuvinte, industria este în plin proces de recalibrare a volumelor şi a costurilor, iar acest proces are efecte majore asupra sectorului energetic. Dar perspectivele nu sunt deloc pesimiste. Acelaşi raport întocmit de OECD arată că economia globală are toate şansele să înregistreze o creştere a consumului de 1,7% în 2011. Creşterea va veni însă din zona ţărilor cu economii emergente precum India, China, Brazilia şi Mexic. După doi ani succesivi de creştere economică, India aşteaptă şi o creştere a nivelului de trai, care să se reflecte prin creşterea consumului de bunuri. Revoluţia industrială din China a adus cu ea o dublare a veniturilor pe cap de locuitor faţă de anul 2005. Brazilia şi Mexic au avut creşteri economice spectaculoase în perioada 2007–2010, când economia mondială era în agonie. Rezultatul acestor evoluţii se reflectă acum atât în activitatea industrială, cât şi în valoarea consumului. India şi China au devenit, începând cu anul 2009, principalele destinaţii ale investiţiilor în producţia de energie. Conform ultimelor statistici ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie (IEA), numai în 2009, în cele două ţări au fost demarate 11 proiecte de central nucleare, totalizând o valoare cumulată a investiţiilor de peste 80 de miliarde de dolari, în timp ce investiţiile în alte forme de producţie a energiei au atins valoarea de 147 miliarde de dolari. În prezent, energia nuclear reprezintă numai 2% din producţia Chinei şi 3% din cea a Indiei. Pe de altă parte, cel mai mare producător de energie nuclear sunt Statele Unite, în care funcţionează 103 reactoare. Organizaţia Naţiunilor Unite anunţa în luna ianuarie că producţia mondială de energie nucleară s-ar putea dubla până în 2030, pe fondul cererii foarte mari din partea economiilor emergente şi a temerilor legate de siguranţa rezervelor energetice şi a schimbărilor climatice. La începutul anului 2011, 31 de central nucleare se aflau în construcţie, dintre care 16 în ţările în curs de dezvoltare.

FUKUSHIMA – ÎNCĂ O SCHIMBARE DE DIRECŢIE

În luna martie 2011, un cutremur de 8,9 grade pe scara Richter a distrus reactoarele 2 şi 3 de la central nucleară de la Fukushima, Japonia. Evenimentul are o importanţă istorică în rândul cauzelor ce au modificat esenţial strategiile energetice ale ţărilor cu economie dezvoltată. Atât Statele Unite, cât şi Uniunea Europeană au analizat oportunitatea continuării dezvoltării unor proiectenucleare pe teritoriul lor, după acest eveniment.Discuţiile la nivel european suntextrem de aprinse. Potrivit ultimului eurobarometrucu privire la energia nucleară,61% din europeni sunt de părere că energianucleară ar trebui diminuată. Pe de o parte,pentru siguranţa cetăţenilor Uniunii, parlamentariide la Bruxelles sunt nevoiţi săadopte măsuri suplimentare de securitatenucleară; pe de altă parte, energia electricobţinută în reactoarele nucleare asigură unrandament mai bun şi costuri de producţiemai mici. Randamentul global al sistemuluienergetic este mic. De exemplu, în 2007,pentru satisfacerea nevoilor de energie utilăale Uniunii Europene, s-au consumat 2.452Mtep, ceea ce corespunde unui randamentde aproximativ 34%. 1.796 Mtep au fostastfel pierdute în transformările energetic(rafinare, producţie de electricitate) şi înutilizările finale (randamentul aparatelorelectrocasnice, vehicule). Această pierdere constituie prima poziţie în consumul de energie şi, deci,deţine ponderea cea mai mare în emisia de CO2. Folosireamai extinsă a energiei nucleare ar contribui la îndeplinireaangajamentelor din Tratatul de la Kyoto (scăderea cu 20% aemisiilor de carbon până în 2020), precum şi la reducereadependenţei faţă de Rusia. Energia nucleară ne permite săevităm emisia a 720 milioane de tone dioxid de carbon pean. Asta înseamnă că, în fiecare an, economisim mai multdecât ne cere Protocolul de la Kyoto, adică 450 milioane detone.Europenii sunt nevoiţi să se apropie de un compromis înproblema nucleară şi pentru că un acord în ceea cepriveşte liberalizarea pieţei energiei fosile pare imposibil.Comisarul pentru Competiţie a propus dezmembrareamonopolurilor naţionale energetice, prin separareaactivităţilor de producţie de cele de distribuţie. Dacăreţelele de distribuţie de electricitate ar trece în posesiaunor companii independente, s-ar investi mai mult în construireaunor conducte şi reţele de electricitate transfrontaliere,dat fiind că exploatarea acestora ar deveni principal sursă de profit.În acest fel, statele europene ar putea scăpa şi de una dintrecele mai ruşinoase probleme, privarea de electricitate, din cauza unor reţele de transmisie proaste (aşa cum s-aîntâmplat când Germania, Italia, Franţa, Spania şi Portugaliaau rămas fără curent în martie 2002).

MIXUL ENERGETIC EUROPEAN TREBUIE MODIFICAT

În prezent, mixul energetic al Europei este dominat de combustibilii fosili. În 2008, petrolul a constituit aproximativ 36% din consumul energetic al UE, gazele naturale – 24%, combustibilii solizi – 18%, puterea nucleară – 15%, iar resursele regenerabile – 7,9%. Previziunile Agenţiei Internaţionale a Energiei arată că petrolul va reprezenta cel mai important combustibil în mixul energetic primar, iar cererea de gaze naturale va creşte cel mai rapid. Factura de petrol a Uniunii Europene (pentru petrol importat şi petrol produs intern) însumează aproximativ 250 miliarde euro pe an, reprezentând 2,3% din produsul intern brut. Aproximativ jumătate din energia consumată în UE se produce pe plan intern, cealaltă jumătate fiind importată. Ţările membre ale UE deţin doar 0,6% din rezervele descoperite de petrol ale lumii şi 2% din cele de gaze naturale, concentrate în cea mai mare parte în Marea Nordului, dificil de valorificat din punct de vedere tehnic. În aceste condiţii, se estimează că dependenţa UE de resurse exogene va creşte la două treimi în 2030, moment în care UE va importa 94% din necesarul de petrol, 84% din consumul de gaze naturale şi 59% din necesarul de combustibili solizi. La această perspectivă deloc liniştitoare s-au adăugat efectele crizei economice din ultimii trei ani. Criza economică a generat o volatilitate ridicată, pe evoluţia preţurilor pentru resursele energetice primare, în special pentru petrol şi gaze naturale. Volatilitatea este accentuată şi de dezechilibrele de pe piaţa monetară, unde dolarul pune presiune inflaţionistă asupra economiilor emergente, în timp ce euro îşi negociază supravieţuirea în criza datoriilor publice din ţările europene. Devine tot mai evidentă necesitatea de modificare a mixului energetic în favoarea surselor regenerabile, astfel încât dependenţa Uniunii Europene de importuri să nu devină atât de mare în următorii 20 de ani. În actualele condiţii, menţinerea unor preţuri reglementate pentru energie avantajează consumatorii persoane fizice şi companiile de dimensiuni reduse. Pentru companiile industrial medii şi mari, care pot negocia un contract pe termen lung cu furnizorii, liberalizarea ar reprezenta un pas înainte în ceea ce priveşte performanţa economică.

LIBERALIZAREA PIEŢEI – MĂRUL DISCORDIEI ÎN INTERIORUL UE

Există însă temeri că liberalizarea ar conduce şi la o escaladare a preţurilor, dar acestea nu sunt confirmate de

evoluţiile post liberalizare din acele ţări membre ale Uniunii Europene care au liberalizat piaţa energiei. În România, reticenţa faţă de liberalizarea preţurilor energiei vine în special din considerente sociale, având în vedere nivelul de trai scăzut şi veniturile mici ale populaţiei. În ultimele luni însă, presiuni pentru liberalizarea preţurilor au venit atât din partea Comisiei Europene, cât şi din partea FMI şi a Băncii Mondiale.

Pentru a evita o escaladare a preţurilor, cu efect direct asupra sectorului industrial care achiziţionează gaze natural de pe piaţa spot, România are nevoie de interconectări în reţelele de transport europene. Potrivit oficialilor Ministerului Economiei, încheierea lucrărilor de interconectare la conductele Arad–Szeged şi Ruse Giurgiu anul acesta ar crea premisele pentru liberalizarea pieţei de gaze natural fără consecinţe negative asupra evoluţiei preţului. Preţurile pe piaţa spot sunt, în anumite cazuri, apropiate de preţurile la gazelle naturale din producţia internă, ceea ce anulează practic orice tentativă de direcţionare a preţurilor la nivelul tarifelor la care România importă gaze naturale din Rusia. Asta nu înseamnă însă că preţul mediu de furnizare a gazelor naturale va rămâne la nivelul actual, dar eliminarea subvenţiilor va conduce la ridicarea preţului mediu la nivelul unor ţări ca Bulgaria şi Turcia şi va fi mult mai apropiat de media europeană pentru cele 27 de state.

SECURITATEA APROVIZIONĂRII RĂMÂNE ÎN DISCUŢIE

Reducerea consumului în ţările membre ale Uniunii Europene nu înseamnă însă că problema aprovizionării cu resurse energetice nu mai este la fel de acută. Experienţele negative din anii precedenţi le-au determinat pe acestea să găsească pe cont propriu, la nivel de stat membru, sau în comun, prin Comisia Europeană, soluţii alternative pentru aprovizionarea cu resurse energetice primare. Proiecte noi şi vechi de conducte pentru transportul gazelor naturale, proiecte pentru noi centrale nucleare, parteneriate încheiate la nivel de guverne cu principalul furnizor de resurse – Rusia – sunt doar o parte din arsenalul de strategii cu care europenii îşi asigură un viitor liniştit în ceea ce priveşte sursele de energie. Scăderea producţiei europene mult peste scăderea înregistrată în consumul de gaze natural a acutizat necesitatea abordării unor parteneriate strategice cu principalii exportatori de gaze naturale, pentru a obţine garanţiile necesare în ceea ce priveşte consecvenţ a livrărilor. Dintre cei mai mari exportatori de gaze naturale din lume, europenii nu au prea multe alegeri de făcut. Norvegia exportă deja în Uniunea Europeană 100 miliarde de metri cubi, Olanda exportă 30 miliarde de metri cubi, Algeria transferă către Europa mai mult de 80% din producţie. În topul celor mai mari importatori de gaze naturale din lume, cinci poziţii sunt ocupate de ţări din Uniunea Europeană, respectiv Germania (importuri în 2009 de 83 miliarde de metri cubi), Italia (69 miliarde de metri cubi), Franţa (45 miliarde metri cubi), Spania (34 mililiarde metri cubi) şi Marea Britanie (29 miliarde metri cubi). Pentru negocieri serioase privind importul de gaze nu a rămas decât furnizorul tradiţional: Rusia. Politicile europene privind energia din resurse regenerabile vor avea, şi ele, un rol foarte important în viitor în stabilirea preţurilor pentru resurse energetice. Directivele europene privind creşterea consumului de energie din surse regenerabile determină, implicit, creşterea preţului energiei. Or, şi aceste riscuri trebuie acoperite în contractele dintre furnizor şi beneficiar.